Nerostite

Voi scrie despre libertati, constrangeri, cotloane in care sa te ascunzi de timp, iubiri si ganduri suprapuse.

Din toate, gandurile mi se par mai sus. Si nu pentru ca “stau” pentru unicitate, ci din simplul motiv ca stau, de multe ori. Nu ca vor ele, ci fiindca vrem noi, umili in incercarea de a le expune. E drept ca gandurile sunt in fel si chip, mai bune (dar pe astea le exclud, caci e putin probabil sa nu treaca drept fala), mai poznase, vesele, triste, pastelate, cu iz de ploaie sau de trandafiri, carunte, obraznice, visatoare, rautacioase, hazlii, nostalgice, perspectiviste, sinucigase, lacome, smerite, lila sau ganduri pur si simplu.

Clasificarea gandurilor nu e neaparat morala, dar e ceruta de imprejurari si de momentele in care ai ceva de spus si nu stii daca sa o faci sau nu… Deci, mai pe scurt si cat de obiectiv, gandurile sunt, in mare, rostite si nerostite. Daca pe cele”rostite” le stim, le auzim, le facem cunoscute dandu-le mai departe intr-un mecanism incontrolabil si esentialmente necesar, ce se intampla de cealalta parte, cu ganduri ce raman si ne ucid incet, dar sigur? Dar, in acelasi timp, ce s-ar intampla daca le-am divulga intr-o secunda de neatentie sau de zbucium intens cu noi insine? E adevarat ca sunt ganduri si ganduri, unele la limita rostirii, a caror conservare ne face rau si, paradoxal, a caror rostire ar putea avea acelasi efect. Cum procedam? Ce fel de”macinare” e mai usor de indurat? Convinsa fiind ca nu e loc de raspunsuri corecte, sar peste punctele de suspensie si cred ca, in final, murim oricum cu ganduri si regrete, oricate fericiri am fi avut in viata.(asa sunt oamenii, asa e timpul…si ambitiile lor sunt invers proportionale cu trecerea lui).

Ma obsedeaza gandurile si goana lor dintr-o parte in alta a mintii mele, infricosate de o eventuala revolta care le-ar arunca inspre oameni incapabili sa le digere, sa le recunoasca, sa le interiorizeze, sa le confere acelasi inteles cu care le-am investit. Gandurile schimba totul si asta e motivul pentru care mi-e frica sa le instrainez, pentru ca nu cumva manunchiul primit drept raspuns sa tulbure linistea conferita de zbuciumul gandurilor MELE. Un alt paradox e faptul ca pastrez mai degraba ceea ce imi provoaca disconfort decat ceea ce ma linisteste intr-o anumita masura.Ori poate ca nu inteleg circuitul si ma pierd in detalii fara insemnatate. Din orice unghi as privi, un lucru imi e clar: je ne suis pas capable de diriger mon coeur…